Invitatie – meghívó Galeria SIMEZA Galéria
adresa – cím. Bd-ul Ghe. Magheru nr.20 Bucaresti
vernisaj – megnyitó 12 martie – március 2014 ora 18 óra
http://www.sensotv.ro/arte/Clipa-de-arta-5039/grafart-arhitectura-sufletului#/0
https://www.youtube.com/watch?v=rgbn-AjObQA&feature=youtu.be
http://www.modernism.ro/2014/03/15/antal-vasarhelyi-expo-grafart-simeza/
Petre Lucaci a román UAP elnökeés Pavel Susara művészettörténész megnyitja kiállításom Simeza Bukarest 2014
a megnyitó előtt
Doru Colodeiciuc, Vásárhelyi Antal és Mircea Floriannal a kiállításomon 2014
a megnyitó előtt I.
a megnyitó előtt II.
a megnyitó előtt II.
a megnyitó közönsége
a megnyitó közönsége II.
a megnyitó közönsége II.
a megnyitó közönsége III.
a megnyitó után
Mircea Dumitrescu és Orbán Annával kiállításomon
Mihai Plamadeala művészettörténésszel
Monumentele Universului – reflexii subiective pe marginea celor mai noi opere ale lui Antal VásárhelyiÎntr-un interviu, Antal Vásárhelyi, acest artist care îşi construieşte lumea cu o consecvenţă stăruitoare, a răspuns la o întrebare despre mesajul operelor sale în felul următor: „În operele mele nu caut altceva decât stabilitatea eternă, căminul etern, bucuria cosmică a liniştii interioare definitive. Sigur că nu pot ajunge niciodată pe acest tărâm, dar chiar de aceea explorez mereu sistemul de labirinte care înţese lumea.”
În fraza aceasta care trădează o remarcabilă cunoaştere de sine se ascunde o dihotomie tipică întregii personalităţi a artistului. Pe de o parte, evoluează constant şi stăruitor în opera sa de grafician, pe de altă parte însă duce o viaţă socială şi culturală deosebit de intensivă. A studiat la Bucureşti arhitectură şi grafică, iar după aceea a devenit directorul artistic al legendarului Clubului Tinerilor Artişti de la Budapesta. A stat vreme îndelungată în Germania, iar după ce s-a întors de acolo a pus bazele Uniunii Artiştilor de Acvaforte şi Litografică. Fiind conducătorul neobosit al uniunii îi ajută pe graficieni să lucreze în cele mai bune condiţii, respectiv organizează vernisaje în ţară şi în străinătate. Despre toate acestea putem citi însemnări conştiincioase pe chiar blogul său. Referinţele biografice ale artistului activ şi agil sunt importante şi pentru că dau o explicaţie pertinentă la faptul că din când în când Vásárhelyi se baricadează în atelierul său pentru a lăsa pe dinafară colcăiala din lume şi să-şi creeze graficile cu acribia miniaturiştilor pe o masă de desen tehnic şi cu un liniar. Pentru el, creaţia este o fugă de realitate – în sensul cel mai pozitiv al cuvântului – şi cel care-i priveşte lucrrările simte asta imediat. Eleganţa rece a colii albe, liniile de tuş negru şi tot ceea ce se dezvoltă din ele, realizările de suprafaţă ce necesită o muncă adâncită, picăţelele de cele mai multe ori monocrome, sistemul complicat al haşurărilor slujeşte un scop anume: să ne prindă într-o structură pe noi înşine, pe omul care suntem.
În opinia filozofului francez Descartes trebuie să trecem treptat de la obiectul cel mai simplu la cel mai complicat, pas cu pas. Vásárhelyi urmează acest drum descartes-ian cu o chibzuinţă de constructor, ceea ce se poate deduce din micile schimbări ale operei omogene, ale direcţiilor, accentelor acestei opere. Leitmotivul lui Vásárhelyi este clădirea sau un fragment din aceasta, un element care-şi construieşte structurile fictive din fragmente. Dar aşa cum în anii 2000 a compus complexe noi din citate arhitecturale lesne recognoscibile, care au trăit în memoria culturală a vieţii cotidiene – de exemplu, galerii renascentiste, ferestre din epoca barocă, fragmente din sanctuare egiptene –, în noua lui serie a ajuns la o reducţie formală atât de radicală, încât îşi creează compoziţiile din elementele geometrice cele mai simple, fără trimiteri istorice – piramidă, variaţii de hexaedru, semicerc, cilindru etc. Dacă încercăm să descriem cu ajutorul unei alte comparaţii această schimbare, atunci putem spune că în timp ce operele sale de mai înainte s-au înrudit cu activitatea celor doi graficieni-iluzionişti, cu cea a lui Piranesi şi respectiv a olandezului Maurits Cornelis Escher care a tratat arhitecturile iluzorii ca şi cum ele ar fi fost o joacă optică genială, materialul expus aici aminteşte de atmosfera ficţiunilor arhitecturale radicale şi de spiritul arhitecţilor revoluţionari francezi puritani Étienne-Louis Boullée şi Claude-Nicolas Ledoux. Îndepărtându-se de soluţiile spectaculoase Vásárhelyi a ajuns la descoperirea redusă la esenţă, la esenţa unde poate ajunge un artist „abstract”: variabilitatea formelor geometrice e infinită pentru că totul pe lumea asta este compus din sisteme geometrice. Structurile tot mai simetrice ale lui Vásárhelyi se caracterizează deseori printr-o trăsătură antropomorfă dezvoltând noţiunile de geometric şi organic, noţiuni între care de altfel nu se poate diferenţia foarte uşor. Dar lăsând deoparte problemele formale, nu se poate să nu ne gândim la apectul cel mai important al operelor sale: graficile lui sunt enigme vizuale. Monumentele private ale lui Antal Vásárhelyi ascund un conţinut complex şi o simbolică pe măsură. Mistică şi raţionalitate, figuralitate şi abstracţie, mister şi evidenţă, uitare şi memorie – acestea sunt marile paradoxuri ale lui Vásárhelyi şi ale vieţii înseşi.
Noţiuni abstracte, secrete strămoşeşti, lupta pentru viaţă şi dihotomiile specifice ei – metaforele acestor dihotomii se zăresc în plasa liniilor: figurile lui Adam şi Eva care simbolizează opoziţia permanentă dintre cele două principii cosmice ca şi alegoria celor doi stîlpi de minereu care stau la altarul bisericii lui Solomon, Boaz şi Iachim.
În fraza aceasta care trădează o remarcabilă cunoaştere de sine se ascunde o dihotomie tipică întregii personalităţi a artistului. Pe de o parte, evoluează constant şi stăruitor în opera sa de grafician, pe de altă parte însă duce o viaţă socială şi culturală deosebit de intensivă. A studiat la Bucureşti arhitectură şi grafică, iar după aceea a devenit directorul artistic al legendarului Clubului Tinerilor Artişti de la Budapesta. A stat vreme îndelungată în Germania, iar după ce s-a întors de acolo a pus bazele Uniunii Artiştilor de Acvaforte şi Litografică. Fiind conducătorul neobosit al uniunii îi ajută pe graficieni să lucreze în cele mai bune condiţii, respectiv organizează vernisaje în ţară şi în străinătate. Despre toate acestea putem citi însemnări conştiincioase pe chiar blogul său. Referinţele biografice ale artistului activ şi agil sunt importante şi pentru că dau o explicaţie pertinentă la faptul că din când în când Vásárhelyi se baricadează în atelierul său pentru a lăsa pe dinafară colcăiala din lume şi să-şi creeze graficile cu acribia miniaturiştilor pe o masă de desen tehnic şi cu un liniar. Pentru el, creaţia este o fugă de realitate – în sensul cel mai pozitiv al cuvântului – şi cel care-i priveşte lucrrările simte asta imediat. Eleganţa rece a colii albe, liniile de tuş negru şi tot ceea ce se dezvoltă din ele, realizările de suprafaţă ce necesită o muncă adâncită, picăţelele de cele mai multe ori monocrome, sistemul complicat al haşurărilor slujeşte un scop anume: să ne prindă într-o structură pe noi înşine, pe omul care suntem.
În opinia filozofului francez Descartes trebuie să trecem treptat de la obiectul cel mai simplu la cel mai complicat, pas cu pas. Vásárhelyi urmează acest drum descartes-ian cu o chibzuinţă de constructor, ceea ce se poate deduce din micile schimbări ale operei omogene, ale direcţiilor, accentelor acestei opere. Leitmotivul lui Vásárhelyi este clădirea sau un fragment din aceasta, un element care-şi construieşte structurile fictive din fragmente. Dar aşa cum în anii 2000 a compus complexe noi din citate arhitecturale lesne recognoscibile, care au trăit în memoria culturală a vieţii cotidiene – de exemplu, galerii renascentiste, ferestre din epoca barocă, fragmente din sanctuare egiptene –, în noua lui serie a ajuns la o reducţie formală atât de radicală, încât îşi creează compoziţiile din elementele geometrice cele mai simple, fără trimiteri istorice – piramidă, variaţii de hexaedru, semicerc, cilindru etc. Dacă încercăm să descriem cu ajutorul unei alte comparaţii această schimbare, atunci putem spune că în timp ce operele sale de mai înainte s-au înrudit cu activitatea celor doi graficieni-iluzionişti, cu cea a lui Piranesi şi respectiv a olandezului Maurits Cornelis Escher care a tratat arhitecturile iluzorii ca şi cum ele ar fi fost o joacă optică genială, materialul expus aici aminteşte de atmosfera ficţiunilor arhitecturale radicale şi de spiritul arhitecţilor revoluţionari francezi puritani Étienne-Louis Boullée şi Claude-Nicolas Ledoux. Îndepărtându-se de soluţiile spectaculoase Vásárhelyi a ajuns la descoperirea redusă la esenţă, la esenţa unde poate ajunge un artist „abstract”: variabilitatea formelor geometrice e infinită pentru că totul pe lumea asta este compus din sisteme geometrice. Structurile tot mai simetrice ale lui Vásárhelyi se caracterizează deseori printr-o trăsătură antropomorfă dezvoltând noţiunile de geometric şi organic, noţiuni între care de altfel nu se poate diferenţia foarte uşor. Dar lăsând deoparte problemele formale, nu se poate să nu ne gândim la apectul cel mai important al operelor sale: graficile lui sunt enigme vizuale. Monumentele private ale lui Antal Vásárhelyi ascund un conţinut complex şi o simbolică pe măsură. Mistică şi raţionalitate, figuralitate şi abstracţie, mister şi evidenţă, uitare şi memorie – acestea sunt marile paradoxuri ale lui Vásárhelyi şi ale vieţii înseşi.
Noţiuni abstracte, secrete strămoşeşti, lupta pentru viaţă şi dihotomiile specifice ei – metaforele acestor dihotomii se zăresc în plasa liniilor: figurile lui Adam şi Eva care simbolizează opoziţia permanentă dintre cele două principii cosmice ca şi alegoria celor doi stîlpi de minereu care stau la altarul bisericii lui Solomon, Boaz şi Iachim.
Szabó Noémi
Budapesta, martie 2012
Traducere de Péter Demény
Antal Vásárhelyi 